Displazia de sold

Displazia de şold reprezintă o dezvoltare anormală a articulaţiei coxo-femurale, frecventă în special la câinii din rasele mari, caracterizată prin laxitate exagerată a articulaţiei asociată cu procese degenerative.

Factorii ce duc la apariţia afecţiunii sunt variaţi: creşterea foarte rapidă, mişcarea excesivă, nutriţia dezechilibrată, precum şi, într-o foarte mare măsură, statusul ereditar.

La baza apariţiei afecţiunii se pare că stă neconcordanţa între dezvoltarea scheletului cu masa musculară. Ca rezultat, apare laxitate articulară sau instabilitatea celor două capete osoase articulate, această instabilitate ducând apoi la distrugerea structurilor ligamentare, cartilaginoase şi osoase ce formează articulaţia. Acestea merg de la fibrozarea capsulei articulare, eroziunea cavităţii acetabulare, depunerile de ţesut osos de neoformaţie (formarea de osteofite) până la subluxaţia sau luxaţia capului femural. Semnele clinice variază de la un individ la altul şi nu sunt întotdeauna în concordanţă cu modificările evidenţiate radiologic. Schiopăturile, care de multe ori sunt accentuate după efort, salturile "ca iepurele" sunt cele mai comune manifestări. La flexia şi extensia completă a membrelor posteriore pot apărea zgomote de crepitaţie şi manifestări de durere.

Displazia de şold apare în faza de creştere a câinelui. Ea reprezintă un defect de formare a articulaţiei coxo-femurale, practic înscrierea greşită a capului femural în cavitatea acetabulară a bazinului. O articulaţie coxo-femurală normală este compusă din:

-capul femural, rotund, globulos, care reprezintă extremitatea superioară a femurului;

-cavitatea acetabulară, componentă articulară dată de osul bazinului, în care se înscrie capul femural;

-capsula articulară fibroasa;

-lichidul sinovial, cu rol de lubrifiant articular.

Atunci când sunt intacte, cele două capetele osoase sunt acoperite cu ţesut cartilaginos care are rolul de a uşura mişcările, astfel încât acestea să decurgă cu minimum de fricţiune. Atunci când capetele osoase sunt îmbinate corespunzător, capul femural fiind bine acoperit de cavitatea acetabulară iar celelalte structuri sunt integre, mişcările sunt armonioase, cele două oase alunecă uşor unul pe celălalt, fără a se produce eroziuni.

Când un câine are displazie de şold, capul femural nu mai este fixat bine în cavitatea acetabulară. Acesta alunecă practic din cavitate în timpul mişcărilor, apare erizunea structurilor cartilaginoase şi osoase, artrita, iar într-un ultim stadiu luxaţia femurului.

Articulaţie coxo-femurală normală (stânga) - cap femural bine acoperit de cavitatea acetabulară; Displazie de şold - dreapta - capul femural alunecă în cavitatea acetabulară, articulaţia nu este perfect congruentă.

Displazie de sold severa

Nu există din păcate o corelaţie strictă între modificările fizice vizibile pe radiografie şi simptomatologie. Se pare că masa corporală (un câine mai slab putând tolera mai uşor instabilitatea articulară), dezvoltarea musculară, care poate atenua din impactul negativ al incongruenţei articulare asupra capetelor osoase, ar fi printre factorii care influenţează gradul de manifestare clinică a bolii.

Nu există o simptomatologie clară, evidentă, a acestei afecţiuni. Disconfortul articular se poate manifesta prin: rezistenţă scăzută la efort, şchiopături, dificultate în ridicarea de jos şi aşezarea în decubit, dificultăţi la urcatul scărilor. Câinele poate sări ca un iepure la efort, în loc să se deplaseze normal. Uneori se observă din spate, în timpul mersului, mişcări anormale, de lateralitate, ale membrelor.

Displazia de şold este cunoscută ca fiind o afecţiune transmisă ereditar. Ea are însă un caracter poligenic, de multe ori defectul poate sta ascuns mai multe generaţii pentru a-şi face apoi din nou apariţia.

Nu numai ereditatea este însă incriminată în transmiterea acestei afecţiuni. Nutriţia este de asemenea un factor cheie. Se pare că practica forţării câinilor pentru a a avea o creştere rapidă, supraalimentându-i, supradozându-le proteinele şi calciul din raţie, are efecte dezastruoase asupra armoniozităţii dezvoltării lor. Această supraalimentaţie duce la neconcordanţa dezvoltării scheletului cu masa musculară. Este indicat ca animalele de reproducţie, în special câinii din rasele mari, să fie supuşi unui examen radiologic înainte de a fi montaţi, indiferent dacă prezintă semne care duc la suspectarea displaziei de şold sau nu.

Diagnosticul animalelor suspectate se pune atât clinic, prin examinare şi palpaţie, cât şi radiologic. Confirmarea diagnosticului se face obligatoriu în urma radiografiei. În cazul animalelor afectate de displazie, poate fi luat în consideraţie tratramentul chirurgical. Există mai multe metode de remediere chirugicală, acestea însă sunt controversate şi costisitoare. Alegerea unei metode de remediere trebuie luată cu mult discernământ. În afara intervenţiei chirurgicale, se poate recurge la analgezice, antiinflamatoare şi la protectoare articulare (suplimente nutritive ce conţin glucozamină, condroitin). Se recomandă de asemenea menţinerea unei greutăţi corporale adecvate (evitarea îngrăşării) şi un regim de mişcare care să nu suprasolicite articulaţia dar să favorizeze menţinerea unui tonus muscular corespunzător (înotul este ideal din acest punct de vedere).

Remedierea chirurgicală se poate face prin mai multe metode, cele mai comune sunt inserarea unei proteze totale de şold, osteotomia triplă a pelvisului (TPO) şi rezecţia de cap sau de gât femural. Osteotomia triplă a pelvisului poate fi aplicată animalelor tinere, la care modificările produse sunt minore. Protezarea şoldului este indicată animalelor la care deja au fost produse distrugeri masive de ţesut, este o operaţie deosebit de invazivă, este aplicată de regulă asupra unui singur membru odată. Complicaţiile septice trebuie combătute corespunzător, deoarece odată apărute sunt foarte dificil de tratat. Rezectia capului sau colului femural poate fi aplicată câinilor de mici dimensiuni sau celor foarte activi.